Stau intr-o camera plina de fum de tigara...o camera care nu poarta amprenta curateniei si ordinei impecabile din restul apartamentului...o camera pe gustul meu...camera in care stau pe Facebook sau scriu aceste randuri...camera in care ma pot retrage in liniste, ferindu-ma de restul lumii. lume care ma judeca pas cu pas, tragandu-ma la raspundere pentru lucruri care probabil nu le-am facut sau mai rau, am dezamagit...
Si ca orice om normal, ma gandesc ca le-am vazut pe toate. Dar, surpriza!, nu e cum credeam eu. Invat un lucru nou...cum sa nu te bucuri de o promovare...veti spune ca sunt nebuna de legat, si probabil sunt de acord cu voi. Dar nu ma pot bucura atunci cand vad tristetea si lacrimile din ochii "ideii vietii mele". Si eram gata-gata sa refuz cand totusi am cerut un ragaz sa ma gandesc mai bine...
Si am facut-o. Mi-am dat seama ca am dezvoltat o fobie in a nu dezamagi, fapt care atrage asupra lui si frica. Da, mi-e frica. Nu mi-e frica de ce presupune jobul, ci sa nu dezamagesc. Mi-e frica sa nu aduc mai multe lacrimi in acei ochi...Nu vreau sa calc pe nimeni in picioare in drumul meu, asa cum am vazut ca o fac constant alte persoane. Nu vreau sa fiu ca ei, vreau sa fiu mai buna! Nu vreau sa pierd socializarea....
Dar frica nu ma va ajuta sa ma intretin, frica nu ma va ajuta sa-mi cumpar mancarea, frica nu ma va ajuta sa cresc profesional si personal. Am hotarat sa nu mai cedez instinctului primar de a-ti lua picioarele in spinare cand te lovesti de frica. Am hotarat sa-i ascult pe cei din jur care-mi spun mereu sa ma gandesc la mine in primul rand si, am hotarat sa-mi infrunt frica. Am hotarat sa spun "DA"!
Si totusi...nu ma bucur...
No comments:
Post a Comment